Romanul „Tema pentru acasă” (100,000 exemplare vândute)

Recenzii

„Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Romanul este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați.”

- Jean-Paul Gavard-Perret, poet și critic literar francez

„Prin acest strălucit debut ca romancier Nicolae Dabija se dovedește a fi un scriitor total și un model uman. Traducerea acestei cărți în limbi de circulație internațională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie națională și o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii.”

- Tudor Nedelcea, editor și istoric literar român

Citește primele pagini

Cuvânt

În vara anului 2007 am murit. Era luna când împlineam 59 de ani. Căzusem de pe o stâncă din preajma mănăstirii Ţipova de lângă râul Nistru. Şi atunci, în acele clipe dintre viaţă şi moarte, iar mai exact, dintre moarte şi viaţă, mi s-a arătat această carte: mai întâi am văzut-o − toată! – în câteva fracţiuni de secundă, apoi, pe măsură ce trecea timp, aceasta mi se dezvăluia filă cu filă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, în toată dimensiunea ei.

În acele clipe de la fundul prăpastiei am văzut, ca în lumina unui reflector, nişte bărbaţi, femei şi copii adunaţi în preajma mea, ca să mă încurajeze, ca să mă susţină, ca să-mi întindă mâna şi să mă ridice din bezna în care mă prăbuşisem: erau fiinţe necunoscute, care au revenit ulterior, la fel de vag, şi-n sala de operaţii, şi pe pat de convalescenţă, să-mi povestească, dar nu în cuvinte, ci mai degrabă cu ajutorul unor imagini, naraţiunea care urmează.

Ea mi s-a arătat într-un fel ca o amintire din viaţa altcuiva, ca o developare a unor evenimente ce au avut loc cu mult înainte de naşterea mea, ca o răzbunare, ca o îndeplinire a unor obligaţii.

Scrierea cărţii le-o datorez acelor necunoscuţi care m-au readus la viaţă.
Ea este a lor.
Eu n-am făcut decât să aştern pe file ceea ce mi-au relatat ei.

Autorul

Orfelinatul

Şi era miercuri şi ploua.
Atinse, ácele brazilor se risipeau în toate părţile. Firele grele de apă pisau iarba ca s-o bage înapoi în pământ.
Era o perdea de ploaie, cu franjuri lungi, boţită la atingerea ei cu pământul.
Deşi era amiază, se făcuse dintr-odată întuneric.
Îmi place cum cerne în Siberia.

După ce am spălat podelele clasei noastre, fiind de planton în acea zi, m-am aşezat cât mai comod pe pervaz să pot asculta ploaia cum bate toba în acoperiş ca o chemare la luptă şi să urmăresc de sus, de la etaj, cum stropii răpăie grăbiţi prin ograda orfelinatului nostru cu paşi de soldaţi porniţi la atac.

Atunci l-am văzut pentru prima dată pe acel bărbat ciudat, îmbrăcat într-un trenci subţire şi cu un fes de lână tras pe cap, ieşind din şcoala noastră; m-a mirat faptul că nu se grăbea nicăieri: s-a oprit în mijlocul curţii, ca şi când n-ar fi turnat de sus cu găleata, pe urmă a privit lung înapoi, probabil m-a zărit şi pe mine urmărindu-l prin geamul clasei, a pornit iar, apoi s-a oprit din nou, ieşind într-un târziu pe poarta şcolii, ca să dispară în ploaie…

Acel necunoscut avea să revină şi a doua, şi a treia, şi a patra zi.
Nu ştia nimeni nici cine e, nici ce caută la orfelinatul nostru.
Aici, la Nadrecinoe, atunci când împlinisem vârsta de 12 ani, mi-am aflat pentru prima dată numele meu cel adevărat.
Mă numisem până atunci Ivan Ivanov-15, ca şi cum aş fi fost o adresă, şi nu o persoană.

De ce 15? Toţi copiii de la Nadrecinoe, la sugestia unui şef de departe, purtau unul şi acelaşi nume: Ivan Ivanov. Dar profesorii noştri, ca să ne deosebească, ne adăugaseră şi câte un număr: Ivanov I.-1, Ivanov I.- 2… Şi aşa până la 300. Atâţia copii eram la Nadrecinoe. Ni se spunea „copiii lui Stalin”. [...]

Împlinisem trei sau patru ani când am observat pe partea interioară a braţului drept un tatuaj. Oricât m-aş fi străduit să-l spăl, să-l rod până la sânge, să-l fac să dispară, acesta nu se lua. Instinctiv, poate şi pentru că am observat că nimeni dintre colegii mei nu avea un desen asemănător, m-am străduit mereu să-l feresc, să-l ascund de alţi ochi.

Când ne duceam încolonaţi la baie, când participam la competiţii sportive, când munceam verile în atelierul nostru, când ni se schimbau rufele de pe noi, mă străduiam să ţin partea de jos a braţului cât mai lipită de corp, ca nimeni să nu-l observe. Era un rebus, o criptogramă, erau nişte hieroglife?!, nu pricepeam. Abia când am învăţat să citesc, am putut desluşi că erau nişte litere care alcătuiau împreună un cuvânt: MIRCEA. Ce însemna acesta, nu ştiam, dar nici nu aveam de cine să întreb. Nu cunoşteam, de asemenea, dacă mă născusem cu el sau mi-l scrijelise în carne cineva. Era un scris cu o cerneală vârâtă adânc în piele. Nu ştiam cine l-a făcut, de ce? când? cum? Aceste întrebări mi le pusesem nu o dată.

Despre Autor

Revista literară Cold Mountain Review din SUA îl numește pe Nicolae Dabija unul dintre cei mai de seamă poeți ai lumii. Laureat al Premiului pentru Poezie la Conferința Tinerilor Scriitori din URSS (1975), Premiul Național al Republicii Moldova (1988, 2011), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995), Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste, Italia (2014) ș.a.